Acum câteva luni, o tânără prietenă de-ale mele a născut un bebeluș. A început o naștere acasă, cu o moașă, însă, după mai multe ore de travaliu, bebelușul s-a întors într-o parte și s-a blocat. Moașa a înțeles că travaliul nu avea să continue, așa că a pus-o pe Amelie în mașină și a condus jumătate de milă până la camera de gardă, urmată de soțul lui Amelie. Nașterea s-a finalizat în siguranță și Sylvie cea mică și frumoasă s-a născut cu un păr negru și bogat. Micuța familie de trei persoane a mers acasă.
Pe când bebelușul avea șase săptămâni, Amelie a dezvoltat o infecție mamară gravă. S-a chinuit să continue alăptarea și pomparea, însă toate acestea erau extrem de dureroase și ea lua antibiotice. Într-un final, a cedat și i-a dat bebelușei formulă de lapte, dar s-a simțit tulburată și vinovată. „Asigură-te că găsești altă manieră de a te conecta cu bebelușul” a sfătuit-o pediatra, sporindu-i stresul.
„Purcelușul s-a apropiat de Pooh din spate.
- Pooh! a șoptit el.
- Da, Purceluș?
- Nimic, a zis Purcelușul, prinzându-l pe Pooh de lăbuță. Voiam doar să fiu sigur de tine.”
— A. A. Milne
Din fericire, Sylvie era prietenă cu somnul; dormea confortabil în micuțul ei pat lipit de partea de pat a lui Amelie. Cu toate acestea, la patru luni, Amelie era îngrijorată că legătura cu bebelușul ei nu se forma așa cum trebuia și voia să remedieze problema aducând bebelușul în patul ei. Bebelușul Sylvie nici nu voia să audă. Când era lângă mama ei, se agita; când Amelie o punea la loc în pătuț, se liniștea. Din nou, Amelie își făcea griji în legătură cu relația lor.
„Amelie” este un amalgam de prietene și cliente pe care le-am văzut în ultima lună, însă toate experiențele sunt reale. Și, în calitatea mea de psiholog specializat pe dezvoltare, mă afectează această suferință. Pentru că, în timp ce fiecare dintre aceste practici – nașterea acasă, alăptarea și dormitul în același pat – are beneficiile ei, nici una dintre ele nu are legătură cu atașamentul sigur al bebelușului cu îngrijitorul său și nici nu este predictivă pentru sănătatea și dezvoltarea mintală a unui bebeluș.
"Atașamentul este o relație în serviciul reglării emoționale și explorării bebelușului. Este încrederea profundă, statornică, pe care o are un bebeluș în disponibilitatea și receptivitatea îngrijitorului." — Alan Sroufe
„Atașamentul nu reprezintă un set de trucuri”, spune Alan Sroufe, psiholog specializat în dezvoltare la Institutul pentru Dezvoltarea Copilului din cadrul Universității din Minnesota. El și colegii săi studiază relația de atașament de peste 40 de ani.
De unde vine confuzia legată de atașamentul sigur?
În ultimii 80 de ani, oamenii de știință din domeniul dezvoltării au ajuns să înțeleagă faptul că anumite micro-dinamici care se produc între un bebeluș și un adult într-o relație de îngrijire au efect pe durata întregii vieți, în moduri foarte specifice, asupra persoanei care va deveni bebelușul.
„Atașamentul,” explică Sroufe, „este o relație în serviciul reglării emoționale și explorării bebelușului. Este încrederea profundă, statornică, pe care o are un bebeluș în disponibilitatea și receptivitatea îngrijitorului.”
Un atașament sigur are cel puțin trei funcții:
- Să ofere un sentiment de siguranță și securitate
- Să regleze emoții, prin alinarea suferinței, creând bucurie și sprijinind calmul
- Să ofere o bază sigură de la care bebelușul să exploreze
„Familia reprezintă structura cea mai eficientă și economică pentru hrănirea și susținerea capacității ființelor umane de a funcționa eficace în toate domeniile activității umane – intelectual, social, emoțional și fiziologic.” — Urie Bronfenbrenner
În ciuda istoricului lung al atașamentului, psihologii au făcut o treabă relativ slabă de a comunica ce este un atașament sigur și cum să-l creezi. Între timp, cuvântul „atașament” a fost cooptat de un pediatru bine-intenționat și de soția sa, William și Martha Sears, alături de o parte dintre copiii lor și o întreagă mișcare de parentaj. Filosofia „parentajului de atașament” promovează un stil de viață și un set specific de practici care nu sunt dovedite a avea legătură cu un atașament sigur. Drept rezultat, mișcarea a semănat confuzie (și vină și stres) în jurul înțelesului cuvântului „atașament”.
Filosofia parentajului de atașament inspirată de familia Sears și promovată de o organizație denumită Attachment Parenting International este centrată pe opt concepte principiale, în special pe alăptare, dormitul în același pat, contact constant, precum purtarea copilului, și receptivitate emoțională. Abordarea este o reacție bine-intenționată la sfaturile de parentaj anterioare, dure, iar tonul sfaturilor tinde să fie centrat pe bebeluș, susținător și iubitor. Unele dintre practici sunt benefice, din alte motive decât atașamentul. Însă sfaturile sunt deseori luate ad litteram și la extremă, la fel ca în cazul „prietenei mele Amelie”, al cărei travaliu a necesitat intervenția spitalului și care a suferit inutil în baza credinței că alăptarea și dormitul în același pat sunt necesare pentru un atașament sigur.
Parentajul de atașament a fost, de asemenea, criticat pentru că promovează o structură familială creștină, conservatoare, patriarhală, care ține femeile acasă și legate strâns de dorințele bebelușului lor. În plus, filosofia pare să se fi transformat în conștiința publică într-un stil de viață care include și alimente organice, scutece textile, respingerea vaccinării și homeschooling-ul. Familia Sears a vândut milioane de cărți și profită de pe urma aprobărilor de produse care sunt conforme cu sfaturile lor.
“Aceste [principii ale parentajului de atașament] sunt toate lucruri bune,” observă Sroufe “însă nu reprezintă lucrurile esențiale. Nu există nicio dovadă că ar fi predictive pentru un atașament sigur.”
Sroufe disecă hrănirea, ca exemplu: o femeie poate alăpta, dar să facă asta într-o manieră mecanică și lipsită de sensibilitate, contribuind poate la un atașament nesigur. Pe de altă parte, ar putea să-și hrănească bebelușul cu lapte formulă, dar într-o manieră sensibilă, primind semnalele bebelușului și folosind această interacțiune ca pe o oportunitate de a privi, a vorbi și a se juca tandru, conform comunicării bebelușului – toate aceste comportamente fiind pasibile de a crea un atașament sigur. Cu alte cuvinte, ceea ce contează este calitatea interacțiunii. Acum, sunt persoane care pot alege să alăpteze datorită digestibilității laptelui matern sau a caracterului său nutritiv (deși beneficiile pe termen lung încă fac obiectul dezbaterilor), dar să sugerezi, așa cum a făcut pediatrul lui Amelie, că hrănirea cu biberonul ar putea afecta legătura ei cu bebelușul, arată, pur și simplu, o lipsă de informare.
Există, de asemenea, confuzie referitoare la ceea ce înseamnă „contact constant”. La început, familia Sears a fost influențată de conceptul continuum, o abordare „naturală” față de parentaj, inspirată de practicile indigene de purtare sau cărare a bebelușilor în majoritatea timpului. Și această abordare poate să fi fost preluată ca reacție la sfaturile din acea perioadă, care spuneau să fie tratați copiii într-o manieră mai sobră, ca în afaceri. Nu neagă nimeni faptul că apropierea fizică, contactul piele-pe-piele, ținutul în brațe și purtatul bebelușilor sunt lucruri bune în primele luni de viață, pe măsură ce sistemele lor fiziologice se stabilesc și se organizează. Cercetările arată și faptul că această practică poate reduce plânsul în primele luni. Însă, din nou, ceea ce contează pentru atașament este orientarea și sincronizarea îngrijitorului: este îngrijitorul stresat sau calm, distras sau implicat și citește el semnalele bebelușului?
Unii părinți interpretează greșit sugestia de apropiere de bebeluși ca pe o cerință de apropiere fizică constantă (ceea ce, dusă la extrem, poate stresa orice părinte), deși familia Sears sfătuiește părinții să se străduiască să aibă o viață echilibrată.
“Există o diferență între o legătură „strânsă” și un atașament sigur”, explică Sroufe. „Un atașament strâns – să fiți împreună tot timpul – poate fi, de fapt, un atașament anxios.”
„Adolescenții par să se descurce cel mai bine atunci când cresc într-o atmosferă de familie care permite dezvoltarea individualității pe un fundal de legături familiale strânse.” — Laurence Steinberg
„Dacă reușim să clarificăm faptul că sentimentele sunt menționabile și gestionabile, vom fi făcut un mare serviciu pentru sănătatea mintală.”
— Mr. Rogers
Dar cum rămâne cu receptivitatea emoțională? Și aceasta are un sâmbure de adevăr, însă poate fi exagerată. Putem afirma cu siguranță că toți oamenii de știință din domeniul dezvoltării încurajează receptivitatea emoțională din partea îngrijitorilor: relația de tipul înainte-înapoi sau servă-retur este crucială pentru dezvoltarea creierului, pentru dezvoltarea cognitivă și emoțională, sistemul de reglare a stresului și o conexiune umană autentică. Însă, în baza observațiilor mele, părinți bine-intenționați pot deveni supra-receptivi – sau permisivi – din credința că trebuie să îndeplinească fiecare cerere a copilului. În timp ce acest lucru este potrivit pentru bebeluși în prima jumătate de an din viața lor (nu poți răsfăța un bebeluș), toddlerii și copiii mai mari sunt favorizați de limite adecvate vârstei, în combinație cu căldură și iubire. Pe de altă parte, unii părinți se simt stresați că nu pot oferi copilului suficient, în vâltoarea tuturor responsabilităților pe care le au. Acei părinți se pot consola cu gândul că s-a constatat că și dacă există un atașament sigur, părinții sunt conectați la bebeluș aproximativ 30% din timp. Ceea ce este important, spun cercetătorii, este ca bebelușul să dezvolte o încredere generalizată că îngrijitorul său va răspunde nevoilor sale sau că, atunci când au loc nepotriviri, îngrijitorul le va repara (iar bebelușii înșiși vor face tot posibilul să solicite acea reparație). Atât timp cât îngrijitorul se întoarce la interacțiune în majoritatea timpului și repară relația cu bebelușul, acest flux de conectări, nepotriviri și reparații oferă cantitatea optimă de conectare și stres pentru ca bebelușul să dezvolte atât încredere, cât și mecanisme de adaptare, în echilibru.
Care este perspectiva științifică față de atașament?
Noțiunea științifică de atașament își are rădăcinile în lucrările unui psihiatru englez pe nume John Bowlby care a început să lucreze în anii 1930 cu copii care aveau probleme emoționale. Majoritatea profesioniștilor perioadei susțineau credința freudiană conform căreia copiii erau motivați în primul rând de stimuli interni, precum foamea, agresiunea și sexualitatea și nu de mediul lor. Cu toate acestea, Bowlby a observat că majoritatea copiilor care aveau probleme emoționale aflați în îngrijirea sa erau „lipsiți de afecțiune” și experimentaseră îngrijiri întrerupte sau chiar absența îngrijirii. Deși supraveghetorul său i-a interzis să vorbească vreodată cu mama vreunui copil (!), acesta a insistat că experiențele familiale erau importante și în anul 1944 a relatat pentru prima oară observațiile sale bazate pe studiul a 44 de băieți pe care-i avea în îngrijire. (Aproximativ în aceeași perioadă, în America, psihologul Harry Harlow ajungea la aceleași concluzii în studiile sale fascinante și sfâșietoare despre puii de maimuță, în care a observat că puii căutau confort, nu doar mâncare, din partea mamelor lor.)
„Fiecare copil are nevoie de cel puțin un adult care este nebun după el sau ea.”
— Urie Bronfenbrenner, Universitatea Cornell
Bowlby a continuat prin a studia și trata și alți copii separați de părinții lor: care erau spitalizați sau fără adăpost. A ajuns la concluzia că îngrijitorul principal (s-a concentrat în primul rând asupra mamelor) servea ca un fel de „organizator psihic” pentru copil și că un copil are nevoie de această influență, în special în anumite momente, pentru a se dezvolta cu succes. Pentru a crește sănătos din punct de vedere mintal, „bebelușul și copilul mic ar trebui să aibă parte de o relație caldă, intimă și continuă cu această mamă (sau cu substituentul permanent al mamei), în care ambii găsesc satisfacție și bucurie”.
Însă figura de atașament nu trebuie să fie mama sau nici măcar un părinte. Conform lui Bowlby, bebelușii formează o „mică ierarhie de atașamente”. Acest lucru are sens din perspectivă evoluționistă: numărul trebuie să fie mic, întrucât atașamentul organizează emoțiile și comportamentul bebelușului și prea multe atașamente ar crea confuzie; însă, dacă există mai multe atașamente, atunci ai siguranța rezervelor. Și este o ierarhie, pentru că, atunci când bebelușul are nevoie de siguranță, el sau ea nu are timp să analizeze punctele pro și contra ale unei anumite persoane și trebuie să se întoarcă automat către persoana deja stabilită ca oferind un confort de încredere. Cercetările arată că acei copii care au un atașament sigur cu cel puțin un adult au parte de beneficii. Bebelușii pot forma atașamente cu alți frați, cu tații, bunicii, alte rude, un adult special din afara familiei și chiar cu bonele și îngrijitorii de la grădiniță. Cu toate acestea, va exista o ierarhie și, în circumstanțe obișnuite, un părinte se află, de obicei, în vârful ierarhiei.
În anii 1950, Mary Ainsworth i s-a alăturat lui Bowlby în Anglia și zece ani mai târziu, întoarsă în SUA, a început să diagnosticheze diferite tipuri de tipare relaționale dintre copii și mamele lor în cel de-al doilea an de viață.[2] A făcut acest lucru urmărind reacțiile bebelușilor la o serie de situații: când bebelușul și mama erau împreună, când erau separați, când bebelușul era cu un străin și când bebelușul era reunit cu îngrijitorul, după separare. Ainsworth și colegii săi au identificat primele trei dintre următoarele tipare, iar Mary Main și colegii săi l-au identificat pe cel de-al patrulea:
- Atunci când bebelușii au un atașament sigur, se joacă și explorează liber, departe de „baza de siguranță” pe care o oferă prezența mamei. Atunci când mama pleacă, bebelușul poate deveni agitat, în special atunci când este prezent un străin. La întoarcerea mamei, bebelușul se bucură, uneori de la distanță, iar alteori întinzând mâinile ca să fie luat și ținut în brațe (reacțiile bebelușilor diferă, în funcțiile de personalitatea și temperamentul lor, chiar și atunci când au atașament sigur).
Mamele care se încadrează în acest tipar sunt receptive, calde, iubitoare și disponibile emoțional și, drept rezultat, bebelușii lor cresc încrezători în abilitatea mamei lor de a gestiona sentimentele. Bebelușii se simt liberi să-și exprime sentimentele pozitive și negative cu deschidere și nu dezvoltă mecanisme de apărare împotriva sentimentelor neplăcute.
- Bebelușii care cresc cu atașament nesigur evitant par indiferenți față de mamele lor, nu se stresează atunci când mama pleacă și prezintă aceleași comportamente alături de un străin. La întoarcerea mamei în urma unei separări, bebelușul poate să o evite sau poate „să nu se agațe” atunci când este luat în brațe.
Mamele din atașamente nesigure – ezitante par, de obicei, furioase, în general, și, în particular, furioase față de copiii lor. Pot fi intolerante, uneori pot aplica pedepse, din suferință și deseori atribuie bebelușului motivații greșite, de exemplu, „Plânge ca să-mi facă în ciudă”. Un studiu a arătat că bebelușii cu atașament nesigur suferă la fel de mult din punct de vedere fiziologic (ritm cardiac crescut, etc.) precum cei cu atașament sigur, atunci când părinții lor pleacă, însă au învățat să-și suprime emoțiile pentru a sta lângă părinții lor fără să riște să fie respinși. Cu alte cuvinte, bebelușii își „dezactivează” sistemul normal de atașament și încetează să se mai îndrepte către mamă pentru ajutor.
Când sunt toddleri, copiii cu atașament nesigur evitant nu acordă prea multă atenție mamelor sau propriilor sentimente și explorările lor ale lumii fizice sunt rigide și autonome. Când ajung la vârsta preșcolară, acești copii tind să fie mai ostili, agresivi și să aibă interacțiuni mai negative, per total. Evitarea și distanța emoțională devin o modalitate de a face față lumii și, în loc să soluționeze problemele, ei, mai degrabă, se vor bosumfla sau se vor retrage.
- Bebelușii cu atașament nesigur – ambivalent/atașament rezistent sunt agățați de mamele lor și nu explorează sau se joacă în prezența ei. Se agită atunci când mama lor pleacă, iar când se întoarce, oscilează între a se agăța de ea și a manifesta rezistență agresivă. De exemplu, pot să se lupte, să lovească sau să împingă, atunci când mama îi ia în brațe.
Acești bebeluși nu sunt ușor de calmat. Par să vrea o relație strânsă, dar lipsa de consecvență a mamei și insensibilitatea ei subminează încrederea bebelușului în răspunsurile sale. Acest tipar subminează și autonomia bebelușului, pentru că bebelușul rămâne concentrat pe comportamentul mamei și pe dispozițiile ei schimbătoare, excluzând aproape orice altceva. În cazul bebelușilor nesiguri-ambivalenți, anxietatea de separare tinde să persiste mult timp după ce bebelușii cu atașament sigur au stăpânit-o. Studiile longitudinale arată că acești copii devin deseori lipsiți de inhibiții, retrași și lipsiți de asertivitate și au abilități interpersonale scăzute.
- Ultimul tipar de atașament nesigur – care este cel mai tulburător și mai distructiv – este atașamentul dezorganizat și a fost descris de studenta la doctorat a lui Ainsworth, Mary Main. Acest tipar se poate produce în familiile în care există abuz sau rele tratamente; mama, care se presupune a fi o sursă de sprijin, este și persoana care sperie copilul. Astfel de mame pot maltrata direct copilul sau pot avea propriul istoric de traume nerezolvate. Main și colegul ei scriu, “Bebelușul este confruntat cu un paradox imposibil de rezolvat, în care paradisul de siguranță este, în același timp, sursa de alarmare.”
Acest tipar poate apărea și atunci când mama suferă de o boală mintală, dependență de substanțe sau mai mulți factori de risc, precum sărăcia, abuzul de substanțe și un istoric de rele tratamente ce i-au fost aplicate. Bebelușii mamelor de acest tip pot fi inundați de anxietate; alternativ, pot fi „detașați” sau disociați, prezentând un afect plat, lipsit de expresie sau posturi ciudate, înghețate, chiar atunci când sunt ținuți în brațe de mama lor. Ulterior, acești copii tind să devină controlatori și agresivi și disocierea rămâne un mecanism de apărare preferat.
„Calitatea emoțională a experiențelor noastre de atașament cele mai timpurii reprezintă, poate, cea mai importantă influență asupra dezvoltării umane.”
— Alan Sroufe și Dan Siegel
Cât de important este atașamentul?
„Nimic nu este mai important decât relația de atașament,” spune Alan Sroufe, care, împreună cu colegii săi, a efectuat o serie de studii primordiale pentru a descoperi impactul pe termen lung al atașamentului sigur. Pe o perioadă de 35 de ani, Studiul longitudinal din Minnesota privind riscul și adaptarea (MLSRA) a arătat cum calitatea atașamentului timpuriu avea reverberații în copilăria târzie, în adolescență și în perioada adultă, chiar și când erau luate în calcul temperamentul și clasa socială.
Una dintre cele mai importante constatări – și, pentru anumite moduri de gândire, paradoxală – a fost că un atașament sigur la începutul vieții a condus la o independență mai mare ulterior în viață, în timp ce un atașament nesigur a făcut ca acel copil să fie mai dependent mai târziu în viață. Această concluzie este contrară înțelepciunii convenționale pe care o promovează anumite persoane pe care le-am observat, care sunt foarte dornice să facă bebelușul să fie cât mai independent și autosuficient posibil chiar de la început. Dar Sroufe a constatat că nu poți forța independența. Ea înflorește natural dintr-un atașament sigur.
În școală, copiii cu atașament sigur au fost mai plăcuți și mai bine tratați, atât de către colegi, cât și de către profesorii lor. Într-un studiu, profesorii care nu știau nimic despre istoricul de atașament al unui copil s-a dovedit că-i tratau pe copiii cu atașament sigur cu mai multă căldură și respect, stabileau standarde mai potrivite pentru vârsta lor și aveau așteptări mai mari de la ei. Din contră, profesorii erau mai controlatori, aveau așteptări mai scăzute, se enervau mai des și erau mai puțin afectuoși față de copiii cu atașamente dificile – și care, din nefericire, aveau o nevoie mai mare de bunătate din partea adulților decât copiii cu atașament sigur.
Studiile MSLRA au arătat că acei copii care aveau un istoric de atașament sigur erau mai predispuși să dezvolte:
- Un sentiment mai puternic de autonomie
- O reglare mai bună a emoțiilor
- Încredere în sine mai mare
- O mai bună gestionare a stresului
- O implicare mai pozitivă în grupul de colegi din perioada preșcolară
- Prietenii mai strânse în copilăria mijlocie
- O coordonare mai bună a prieteniilor și a grupurilor sociale în timpul adolescenței
- Relații de încredere, lipsite de ostilitate, în perioada adultă
- Competență socială mai mare
- Calități de leadership mai puternice
- Relații mai fericite și mai bune cu părinții și frații
- Încredere mai mare în viață
Un corp extins de cercetare suplimentară sugerează faptul că atașamentul timpuriu al unui copil afectează calitatea relațiilor sale adulte, iar un studiu longitudinal recent, care a inclus 81 de bărbați, a arătat că aceia care crescuseră în familii calde, sigure, prezentau o probabilitate mai mare de a avea atașamente sigure cu partenerii romantici până târziu, la vârsta de 70 și 80 de ani. Istoricul unui părinte de atașament din copilărie poate afecta și abilitatea sa de a-și crește propriul copil, creând o transmitere trans-generațională a stilurilor de atașament.
Însă atașamentul din copilăria timpurie cu un părinte nu are valoare de destin: depinde ce altceva mai apare. De exemplu, un copil preșcolar cu atașament sigur trece la un atașament nesigur mai târziu în viață, dacă există o tulburare gravă a sistemului de îngrijire – un divorț sau decesul unui părinte, de exemplu. Însă efectul este mediat de cât de stresată și disponibilă este figura principală de atașament. Cu alte cuvinte, ceea ce contează nu este ceea ce se întâmplă, ci cum se întâmplă. Copiii care aveau înainte un atașament sigur tind, însă, să-și revină mai ușor.
Sroufe scrie în mai multe articole că un atașament nesigur nu este o sentință; poate fi reparat într-o relație ulterioară. De exemplu, o îngrijire de bună-calitate în cadrul grădiniței, care oferă sprijin emoțional și reducerea stresului, poate atenua un start instabil acasă. O relație romantică ulterioară sănătoasă poate compensa efectele unei copilării dificile. Și terapia de bună calitate poate și ea să ajute, întrucât unele procese terapeutice mimează procesul de atașament. Bowlby a văzut dezvoltarea ca pe o serie de drumuri, constrânse de trasee adoptate anterior, dar unde schimbarea este întotdeauna posibilă.
Fără o intervenție conștientă, stilurile de atașament tind să fie date mai departe de-a lungul generațiilor, iar Bowlby a observat că stilul de atașament din copilăria unei persoane se activează și mai puternic atunci când devine părinte la rândul său. Un studiu a analizat stilurile de atașament de-a lungul a trei generații și a constatat că stilul de atașament al mamei atunci când era însărcinată a prezis stilul de atașament al bebelușului său la vârsta de un an pentru aproximativ 70% dintre cazuri.
Dar cum rămâne cu părinții care poate că nu au avut parte de un start bun în viață și vor să-și schimbe stilul de atașament? Avem vești bune. Cercetările atașamentului adulților arată că ceea ce contează nu sunt experiențele efective din copilărie, ci, mai degrabă, modul în care adultul înțelege ce i s-a întâmplat, dacă a învățat modalități noi de relaționare și cât de bine și-a integrat experiențele în prezent. Cu alte cuvinte, are o poveste coerentă și realistă (inclusiv părțile bune și cele rele) despre unde a fost și unde a ajuns?
Și sprijinul contează. În unul dintre studiile lui Sroufe, jumătate dintre mame erau adolescente, ceea ce reprezintă, de obicei, o situație stresantă. Sroufe a constatat că adolescenții care se bucurau de sprijin social puteau forma atașamente sigure cu bebelușii lor, însă, dacă nu aveau parte de sprijin, era improbabil să formeze un atașament sigur.
Cum să te comporți ca părinte pentru un atașament sigur și cum să știi dacă lucrurile funcționează.
“Bebelușul trebuie să știe că este extrem de important”, spune Sroufe. „Îngrijitorul trebuie să fie implicat, atent, sensibil și receptiv.”
„Bebelușul îți va spune ce să faci”, explică Sroufe. „Ei au modalități limitate de a-și exprima nevoile, astfel că nu sunt atât de greu de citit: dacă se agită, au nevoie de ceva. Dacă își întind mâinile, vor să fie luați în brațe. Iar dacă le interpretezi mesajul greșit, vor continua să-ți semnaleze, până când te prinzi.” El dă exemplul unui bebeluș hrănit cu biberonul: „Poate că bebelușul vrea să ia o pauză și privește în jur. Ce vrea bebelușul? Să privească în jur! Dacă părintele interpretează greșit și îl forțează să ia din nou biberonul, bebelușul va insista, poate își va întoarce capul sau se va trage înapoi și mai tare”.
„Cum pot ști dacă bebelușul meu are un atașament sigur?” m-a întrebat un client despre bebelușul lui în vârstă de șase luni. Atașamentul ușor de observat nu apare până pe la vârsta de nouă luni, însă vă ofer mai jos câteva indicii că un atașament sigur este în curs de formare:
0-3 luni:
- Fiziologia bebelușului abia se formează, bebelușul urmând un traseu de hrănire, somn și stare de trezire. Să îndeplinești nevoile bebelușului în diferite puncte alte traseului ajută la crearea stabilității.
- În această etapă, bebelușul nu are o preferință clară pentru o persoană sau alta.
- În starea sa de liniște, de trezire, bebelușul este interesat de fețele și vocile din jurul său.
4-8 luni:
- Încercările de a liniști bebelușul reușesc, de obicei, să-l calmeze. (Precizare: inabilitatea de calmare nu prezice neapărat insecuritate, ci, mai degrabă, poate indica o serie de alte probleme posibile).
- Îngrijitorul principal are interacțiuni pozitive cu bebelușul, iar schimbul de energie este plăcut.
- Bebelușul are perioade de calm, în care este interesat de lumea din jurul lui și explorează și experimentează, în măsura posibilă din punct de vedere fizic – privind, prinzând, întinzând mâinile, gângurind, începând să se târască, explorând obiecte cu gura, cu mâinile, etc.
- Bebelușii încep să facă diferența între oameni și încep să aibă preferințe. Își îndreaptă majoritatea emoțiilor (zâmbete, plânsete) către îngrijitor, dar încă sunt interesați de străini.
- Sunt foarte interesați de oamenii pe care îi văd des, în special de frați.
9 luni:
- Bebelușul arată o preferință clară pentru un îngrijitor primar.
- Bebelușul se arată circumspect față de străini, deși gradul de precauție diferă în funcție de temperamentul său.
- Bebelușul se supără repede atunci când este separat de îngrijitorul primar, dar și acest aspect diferă în funcție de temperament.
- Bebelușul este ușor de calmat în urma unei separări și își reia explorările sau joaca.
9 luni – 3 ani:
- Copilul prezintă o legătură emoțională clară cu o persoană primară.
- Copilul stă în proximitatea acelei persoane, dar formează relații strânse și cu alți oameni care sunt în preajmă mult timp, de exemplu bone, frați.
După această vârstă, relația de atașament devine mai complexă. Odată cu apariția limbajului și a memoriei, ritmurile de atașament și separare devin mai negociate, discutate și planificate și există un schimb de replici mai mare între părinte și copil. Când devin toddleri și mai târziu, stilul de parentaj autoritar combină cu pricepere atașamentul sigur cu limite și elemente de sprijin adecvate vârstei. Un părinte sensibil îi permite mediului aflat în schimbare să crească și să se extindă odată cu abilitățile în creștere ale copilului, însă continuă să fie conectat emoțional la copil și să-i protejeze siguranța.
Una dintre cele mai bune resurse referitoare la parentaj pentru atașament sigur în primii ani de viață este noua carte Raising A Secure Child de Kent Hoffman, Glen Cooper și Bert Powell, aceștia fiind terapeuți care au lucrat cu multe tipuri de familii timp de zeci de ani. Munca lor se bazează direct pe știința atașamentului și își numesc abordarea Cercul Siguranței. Cercul reprezintă fluxul și refluxul continuu al modului în care bebelușii și copiii mici au nevoie de îngrijitorii lor, uneori venind aproape de ei pentru atenție și confort, iar alteori urmându-și inspirația pentru a explora lumea din jurul lor. Rolul îngrijitorilor este de a se adapta la locul în care se află copilul pe cerc în momentul respectiv și a acționa în consecință. Parentajul pentru atașament sigur, spun autorii, nu reprezintă un set de comportamente prescrise, ci, mai degrabă, o stare de spirit, un fel de „a fi” cu bebelușul, o sensibilitate față de ceea ce simte el. De asemenea, autorii ajută părinții și să vadă modurile în care apare propriul lor atașament în parentajul lor și să-i ajute să facă ajustările necesare.
Neurobiologia atașamentului
„Teoria atașamentului este, în esență, o teorie a reglării,” explică Allan Schore, neurocercetător în domeniul dezvoltării în cadrul Departamentului de Psihiatrie al Școlii de Medicină David Geffen din cadrul UCLA. Om de știință clinician, el a elaborat teoria modernă a atașamentului în ultimii treizeci de ani, explicând modul în care relația de atașament este importantă pentru creierul și corpul copilului aflate în dezvoltare.
Dezvoltarea timpurie a creierului, explică Schore, nu este determinată doar de genetică. Creierul are nevoie de experiențe sociale pentru a se forma. „Mama Natură și Mama Educativă se combină pentru a contura Natura Umană”, scrie acesta.
Bebelușilor li se formează sinapse noi sau legături neuronale noi, la o rată de 40.000 de sinapse noi pe secundă, iar creierul crește în volum mai mult decât dublu în primul an. Factorii genetici coordonează această supraproducție timpurie de neuroni, explică Schore, însă creierul așteaptă ghidaj din partea mediului social sau procese epigenetice, pentru a stabili ce sinapse sau legături să fie tăiate, care să fie păstrate și ce gene sunt pornite și oprite.
Una dintre primele zone ale creierului care începe să crească și să se diferențieze este emisfera dreaptă, cea care procesează emoțiile și informațiile sociale. Emisfera dreaptă a creierului începe să se diferențieze în ultimul trimestru in utero, în timp ce dezvoltarea emisferei stângi revine în al doilea an de viață. Unele dintre regiunile care procesează emoțiile sunt deja prezente în creierele bebelușilor la naștere – amigdala, hipotalamusul, insula, cortexul cingular și cortexul orbitofrontal. Însă legăturile dintre aceste zone se dezvoltă în tipare specifice în primii ani de viață. Aici devine esențială contribuția relațiilor primare – în organizarea circuitelor ierarhice care vor procesa, comunica și regla în final informațiile sociale și emoționale.[5]
„Ceea ce face îngrijitorul primar prin a fi cu bebelușul”, explică Schore, „îi permite copilului să simtă și să identifice în propriul corp aceste diferite stări emoționale. Pentru că un îngrijitor pur și simplu ‘este cu’ el în timp ce el simte emoții și are parte de experiențe, bebelușul învață cum să fie”, spune Schore.
Partea din creier pe care o folosește îngrijitorul primar pentru intuiție, simțire și empatie pentru a se conecta la bebeluș este tot emisfera dreaptă a creierului îngrijitorului. Astfel că, prin această citire „de la emisfera dreaptă la emisfera dreaptă” a unuia de către celălalt, părintele și copilul își sincronizează energia, emoțiile și comunicarea. Iar comportamentele pe care părinții au înclinația naturală să le aibă – cum ar fi contactul vizual și interacțiunea față-în-față, vorbitul în „limba mamelor” (cu un ton mai acut și mai lent decât vorbirea normală) și ținutul în brațe – sunt chiar cele demonstrate a ajuta la creșterea regiunilor emisferei drepte a creierului bebelușului, care influențează viața emoțională și, în mod special, reglarea emoțiilor.
Dovezile privind efectele epigenetice asupra reglării emoțiilor sunt foarte solide: experiențele timpurii de îngrijire pot afecta exprimarea genelor ce reglează stresul resimțit de bebeluș și pot contura modul în care sistemul endocrin se va mobiliza în fața stresului. Comportamentele de îngrijire, precum receptivitatea, afectează dezvoltarea tonului vagal al unui bebeluș (sistemul său de calmare) și a axei hipotalamus-glanda pituitară (sistemul care activează corpul să răspundă la pericolul perceput). Îngrijirea de bună calitate modulează, astfel, modul în care creierul și corpul răspund la și gestionează stresul.
Schore vorbește despre cum cortexul prefrontal ventromedial, o regiune din creier din emisfera dreaptă, pe lângă faptul că are cele mai complexe sisteme de reglare a emoțiilor și a stresului din oricare parte a creierului, este și centrul sistemului de control al atașamentului menționat de Bowlby. Cercetările neurobiologice confirmă faptul că această regiune este „influențată în mod special” de mediul social.”
Gestionarea stresului nu este singura parte importantă din reglarea emoțiilor. În trecut, explică Schore, se punea un accent prea mare în domeniul reglării emoțiilor doar asupra scăderii nivelului de stres al bebelușului. Însă acum, spune el, înțelegem faptul că a sprijini stările emoționale pozitive este la fel de important pentru a crea [ceea ce numește un coleg de-al lui, pe care îl citează] un „fundal de stare de bine.” Cu alte cuvinte, bucurați-vă de bebelușul vostru. Acest lucru îl protejează.
Reglarea emoțiilor bebelușului începe cu îngrijitorul, iar aici se aplică principiul Goldilocks: Dacă emoțiile îngrijitorului sunt prea puternice, stimularea ar putea fi intruzivă pentru bebeluș, explică Schore. Dacă sunt prea scăzute în intensitate, atunci „starea de spirit de bază” a bebelușului se stabilește la un nivel de bază emoțional scăzut sau poate depresiv. Dacă sunt la nivelul corect, așa este cel mai bine din perspectiva bebelușului.
Iar bebelușii sunt surprinzător de perspicace în a înregistra sentimentele din jur. Hoffman, Cooper și Powell scriu:
Chiar și cei mai mici bebeluși pot simți calm versus nerăbdare, încântare versus resentiment sau iritare, confort versus neliniște, autenticitate versus prefăcătorie sau alte răspunsuri pozitive versus unele negative ale unui părinte atunci când aceste reacții nu sunt evidente pentru un observator întâmplător. Bebelușii mici pot înregistra cel mai mic oftat, cea mai subtilă schimbare în tonul vocii, o anumită privire sau vreun fel de limbaj al corpului și să știe dacă părintele se simte cu adevărat confortabil sau în mod sigur nu este fericit.
Schore explică faptul că, în cazul unui atașament sigur, bebelușul învață să se auto-regleze în două moduri: unul pe care el îl numește „auto-reglare”, care este auto-liniștirea sau folosirea propriei minți și propriului corp pentru a gestiona sentimentele. Cel de-al doilea este „reglarea interactivă”, care presupune să te îndrepți spre alte persoane pentru a te ajuta să-ți reglezi emoțiile. Această combinație de autonomie și bazare pe ceilalți începe, așadar, în primele luni de viață, devine foarte importantă în primii doi ani de viață și continuă în moduri mai subtile pe durata întregii vieți.
Toate acestea pot părea descurajante pentru un părinte nou, care ar putea să fie tentat în continuare să exagereze cu atenția acordată bebelușului și cu modul de conectare cu acesta – ceea ce poate conduce la aceleași tipuri de stres și vină pe care le creează mișcarea de parentaj de atașament.
Din fericire, însă, îngrijitorul nu trebuie să fie conectat 100% la bebeluș și reparațiile continue reprezintă o parte importantă din proces:
„Ideea că o mamă nu ar trebui să streseze niciodată bebelușul este una problematică”, spune Schore. „Atașamentele nesigure nu sunt create doar prin lipsa de atenție a îngrijitorului sau prin pașii greșiți pe care-i face acesta. Ea provine și din incapacitatea de a repara rupturile. Ceea ce este esențial este reparația. Poate că îngrijitorul vine prea repede și ar trebui să se retragă sau poate că nu a răspuns și trebuie să-i arate bebelușului că se află acolo. Oricum ar fi, reparația este posibilă și funcționează. Stresul face parte din viață și ceea ce încercăm să facem aici este să stabilim un sistem prin care bebelușul poate învăța cum să gestioneze stresul”. Stresul optim, explică el, este important pentru stimularea sistemului de reglare a stresului.
Totuși, atât Sroufe cât și Schore confirmă munca emoțională pe care o presupune parentajul. Și susțin cu tărie că părinții trebuie să fie sprijiniți pentru a avea spațiul și libertatea de a-și îngriji copiii.
„E nevoie de timp ca părinții să învețe că citească semnalele bebelușului”, a spus Sroufe. Schore numește nereușita Americii de a asigura concediu plătit de creștere a copilului – și nu suntem singura țară din lume care nu asigură acest concediu – „rușinea Americii”.
„Supunem generația următoare unui risc”, explică el, făcând referire la ratele în creștere de atașamente nesigure și la sănătatea mintală în scădere în rândul tinerilor americani. Părinții ar trebui să aibă cel puțin șase luni de concediu plătit și protecția locului de muncă pentru îngrijitorul principal și cel puțin două luni pentru îngrijitorul secundar, conform lui Schore, iar Sroufe merge mai departe și susține că ar fi necesar un an întreg de concediu plătit și de protecție a locului de muncă. Iar un studiu recent a arătat că pentru mame este necesar un an pentru a se recupera după sarcină și naștere.
Dezvoltarea intelectuală și cognitivă au fost privilegiate în societatea noastră, însă cea care ne organizează pe noi, existența noastră și modul în care experimentăm viața este reglarea noastră emoțională, spune Schore. Un studiu de la Școala Londoneză de Economie trage concluzia că „Cel mai important predictor din copilărie referitor la satisfacția adultului față de viață este sănătatea emoțională a copilului…Predictorul cu cea mai redusă forță în acest sens este dezvoltarea intelectuală a copilului .”
Cum rămâne, așadar, cu prietena mea, Amelie? Partea dificilă va fi să navigheze printre sfaturile deranjante și să creeze soluțiile de care are nevoie pentru a compensa lipsa sprijinului cultural. Însă ea se bucură enorm de bebelușul ei și am încredere că va forma un atașament sigur cu Sylvie, pentru că se bazează pe fluxul propriu de empatie, simțire și ființă din „emisfera dreaptă a creierului său” și se adaptează la modurile unice de comunicare ale lui Sylvie.
Iar Sylvie își va juca rolul de a-și ține părinții aproape. Pentru că, indiferent de personalitățile individuale ale bebelușilor – și chiar dacă plâng foarte mult sau dorm foarte puțin, fie că sunt alăptați sau hrăniți cu lapte praf – ei te atrag cu ochii lor mari, mirosul lor de lapte și degețelele lor care se încolăcesc în jurul degetelor tale mari. Înainte să-ți dai seama ce ți se întâmplă, bebelușii te luminează cu zâmbetul lor care parcă le cuprinde tot corpul și care îți este dedicat și te trag mai aproape cu brațele lor pufoase bine strânse în jurul gâtului tău.
Și așa se formează dulcele elixir al relației de atașament.
Traducere de Ioana Maria Georgescu
Sursa: developementalscience.com